Amintiri...

Cineva m-a întrebat cu ceva timp în urmă - chiar mi pare că a trecut o veşnicie de atunci! - care este cea mai frumoasă amintire. N-am putut să răspund pe loc, în primul rând pentru că e greu să faci o astfel de ierarhiezare. Şi-apoi, amintirile se amestecă, se transformă, îşi pierd uneori însemnătatea şi nu mai păstrează acurateţea momentului trăit la vremea respectivă. Cu toate acestea,  îmi dau seama că amintiri le mele dragi sunt cele legate de bunica mea. Imaginile calde, care au păstrat forţa şi expresivitatea clipei sunt cele în care bunica se pregătea şi ne pregătea pentru sărbătoarea de Paşti.  Pregătirile începeau întotdeauna cu  vreo trei săptămâni înainte de Înviere, ca să fie timp suficient pentru toate. Ajutată de bunicul, făcea curăţenie în curte şi în grădină. Adunau toate vreascurile strânse peste iarnă în câteva grămezi şi le dădeau foc. Nimic nu se compara cu mirosul dulce-înţepător de fum care, deşi mă îneca, nu mă putea îndepărta de vâlvătaie. Şi nici nu-mi păsa că miroseam atât de tare a fum, încât nici pisica nu se mai apropia de mine ore bune. Apoi, bunica văruia gardurile de lemn şi pomii, iar locul împrumuta, ca prin farmec, strălucirea şi puritatea varului alb-albăstrui în care înmuia bidineaua pe care o trecea cu grijă peste suprafeţele ridate şi înnegrite de ploi. Şi câte nu erau de făcut în gospodăria care, în Săptămâna Mare, musai trebuia să arate impecabil!  Trebuia să se învârtă după soare, cum spunea bunica...
O, şi-apoi bunătăţile pentru masa de Paşti...! Bunicii mei erau singurii din zonă care mai păstrau în stare foarte bună cuptorul de lut pentru pâine şi cozonaci, ocazie cu care vecinele vorbeau din timp cu bunica pentru a se programa "la copt". Asta se întâmpla, de obicei, în Joia Mare. Era o zi pe care o aşteptam cu neascunsă plăcere. În primul rând, ştiam că voi merge la biserică, unde trebuia să duc buchetul de zambile şi narcise pe care îl aşezam cu emoţie pe Sfânta Masă. Apoi, pentru că puteam asculta savuroasele poveşti ale gospodinelor care trebăluiau în faţa cuptorului, fie mânjind cozonacii aşezaţi în forme cu gălbenuş de ou, fie aducând lemne subţiri şi uscate pentru foc. Nu uitau, fireşte, să arunce câte o glumă sau o vorbă de duh atunci când povesteau cu mult umor câte o întâmplare ai cărei protagonişti erau alţi vecini, având, însă, grijă şi de jarul care nu trebuia să fie nici prea iute, încât să ardă cozonacii, dar nici prea fără vlagă, ca să scadă bunătate de aluat. Mireasma de rom, coajă de lămâie, nuci şi cacao plutea peste grădină, amestecându-se pe nesimţite cu parfumul  dulce  şi discret al florilor de zarzăr... Apoi, nu aveam  cum să lipsesc de la adevăratul ritual al vopsitului de ouă şi să pierd momentul în care coaja alb-rozalie avea să capete, ca prin farmec, nuanţe de roşu aprins. Aşteptam un an întreg să vopsim ouă, cum era să lipsesc tocmai atunci?! Şi întotdeauna bunica îmi verifica rezultatul muncii, iar eu mă gândeam cu inima strânsă la verdictul care, de multe ori, venea implacabil: iar n-am spălat bine ouăle şi au ieşit cu dungi!  Apoi, nu pot să uit Deniile la care mergeam tot cu bunica, atunci când se înseara şi ea mai scăpa de treburi. Ştiam că avea întodeauna pregătite lumânările din ceară curată, turtiţele, aşa cum le numea ea, care aveau un parfum dulce şi plăcut şi care nu picurau încât să murdărească podeaua sau covoarele din biserică, oricum acoperite preventiv cu folie de celofan. Era o anumită senzaţie de bine, de pace, de siguranţă, dar şi de pioşenie, pe care nu reuşesc să o mai aflu undeva... Plutea în aerul calduţ şi proaspăt mireasma sărbătorii care avea să vină.  Sau puteam, cumva,  lipsi de la Denia Prohodului, când ştiam că vom înconjura biserica purtând în mână lumânările aprinse, protejând  cu îndârjire de vânt flacăra firavă? Nu, pentru nimic în lume! Aşa cum nu puteam concepe să nu merg la Slujba de Înviere! Nu cred că am mai simţit vreodată un moment atât de puternic, atât de plin de semnificaţii precum cel în care se cânta la miezul nopţiii, în faţa bisericii transfigurate şi înveşmântate într-o lumină  tainică, albă şi limpede, Hristos a Înviat! 

Da, poate că aceste amintiri se trezesc acum şi datorită momentului în care ne aflăm! Sau poate că e dorul de bunici şi de tata... un dor mai apăsător cu fiecare an care treceşi mai greu de redat în cuvinte. Poate că este bucuria  de a face lucruri atât de simple, atât de fireşti, încât se confundă cu raţiunea de a fi, cu puterea de a crede sau cu bucuria de a transmite tuturor emoţia şi căldura sărbătorii trăite acasă. Ori, poate că e dorinţa de a povesti toate aceste momente în încercarea temerară de a reînvia oameni şi locuri dragi şi de a da timpul înapoi, fie şi pentru o clipă... Clipă care se confundă acum cu veşnicia şi care, la rându-i, devine amintire...