Se cere un concediu...

Pentru că de, obicei, ajung destul de târziu acasă şi de fiecare dată frântă de oboseală, mi se întâmplă să nu pot să fiu atentă la detalii. Asta ca să mă exprim elegant. De fapt, de-abia văd de somn! Noroc că geanta mea ştie întotdeauna drumul spre casă. Mi s-a întâmplat chiar să mă trezesc în faţa liftului cu cheia pregătită să o înfig în yală şi mi-a luat secunde bune pân-am înţeles că, oricât m-aş strădui, nu pot să descui liftul. Deşi nu cred că e bine să-mi continuu dezvăluirile, nu pot să mă abţin. Şi-aşa nu citeşte nimeni! Trebuia să ajung la o prietenă de-a mea care locuieşte fix sub noi. Cobor hotărâtă din lift, mă proţăpesc în faţa uşii şi ciocăn. Mi-a deschis fiică-mea explodând de fericire că mă vede mai devreme de 10 seara. Mă uitam la ea cu o uşoară urmă derută şi enervare: ce căuta la ora aia prin vecini? Şi mai are tupeu să descuie şi uşa! Noroc că n-am apucat s-o iau la rost, fiindcă am recunoscut la timp interiorul apartamentului... Eram la uşa mea. Într-una din serile trecute, am ajuns acasă pe la un 22.30 - oră de maxim bun-simţ. Ajunsă în faţa scării şi dorind să acced în vastele mele apartamente, am avut reacţia inteligentă a viţelului care se pomeneşte la poarta nouă. reacţie întrucâtva motivată: aveam în faţa ochilor cârpiţi de somn o frumuseţe de uşă albă din termopan, ce sclipea în lumina felinarului. Am dat să mă întorc, ferm convinsă că am greşit intrarea, dar mi-am amintit brusc frânturi din discuţiile despre nişte liste, bani în avans, interfon... Aha, vasăzică asta e! Am intrat liniştită în scara blocului. Ba chiar aveam vreo două sau chiar trei motive să mă bucur: o dată că avem la scară uşă nouă care se închide, ba chiar se şi deschide (şi nu ţin morţiş să fie udată de câinii care-şi fac veacul prin sau pe lângă bloc), o să avem şi interfon (de asta nu ştiu de ce mă bucur), şi-apoi că nu sunt iremediabil pierdută, întrucât am nimerit scara din prima (mă rog, şi aici ar trebui să am o mică rezervă).

Concluzie: se impune un micuţ, dar binevenit concediu în care să-mi odihnesc oasele şi mai ales creierul. Şi asta cât se poate de repede, să apuc să salvez ce-a mai rămas din el...