joi, 13 mai 2010
De ce naiba am plecat la Bruxelles? Nu, mai bine-zis, de ce m-am întors?
Imediat ce am revenit în ţărişoara noastră dragă m-a izbit mentalitatea şi stilul neaoş româneşti, etalate cu nonşalanţă de dragii mei compatrioţi, încă din momentul recuperării bagajelor. Ce conta că pe bandă veneau bagajele celor sosiţi de la Bruxelles, iar ei coborau din avionul de Paris? Se înghesuiau plini de avânt lângă geamantanele care veneau cu viteza melcului, în ideea că poate, totuşi, printr-o minune, vor găsi şi bagajele lor, rătăcite de o mână providenţială printre ale noastre... Ce conta că nişte zdrahoni te călcau în picioare, iar câte o doamnă platinată ţipa isteric la ceilalţi să nu o mai împingă, în timp ce ea îţi făcea vânt discret, ca să te scoată din rând? Important era să-şi recupereze repede şi la timp nepreţuitele valize. Şi ce conta că de-abia trăgeai de genţile turtite în aruncături şi lovituri şi vroiai să scapi cât mai repede dintr-un aeroport mic şi îmbâcsit, să te urci în maşină şi să ajungi odată acasă? Taximetriştii neobosiţi te agasau cu invitaţia de a le fi client ca să te jecmănească fără jenă, iar golanii care scuipau, delicat, coji de seminţe, pe stradă, te "pâsâiau" insistent, însoţindu-şi onomatopeele cu gesturi adaptate momentului!
Chiar, de ce-ar mai fi contat?
Toate aceste scene şi multe altele pe care le-am văzut sau le voi mai vedea - sper că nu pentru multă vreme - contrastau puternic cu politeţea, amabilitatea şi atitudinea civilizată a tuturor celor cu care m-am întâlnit în scurta mea vizită în Belgia sau, de-acum ceva timp, în Austria. Fără îndoială, nu toţi românii sunt neciopliţi, la fel cum nu toţi vesticii sunt gentlemani înnăscuţi. Aş fi infantilă, superficială şi profund nedreaptă dacă aş gândi aşa! Dar este greu, foarte greu, să nu sesizezi contrastele! Am mers ore întregi pe străzile din Bruxelles şi Brugge şi nu a fost copil, tânăr ori vârstic căruia să-i ceri o informaţie şi să nu ţi-o ofere pe cel mai politicos ton cu putinţă. Ba, unii chiar s-au oferit să ne însoţească o bucată de drum, pentru a ne arăta traseul pe care trebuie să-l urmăm. Altora le era suficient să ne vadă dezorientarea şi ne întrebau dacă ne pot ajuta cu ceva. Excepţii? Nu, un stil de viaţă, un (alt) mod de a trăi!
Chiar îmi amintesc o scenă care m-a lăsat, pur şi simplu, fără cuvinte. Dacă nu o surprindeam, din întâmplare, pe cameră, aş fi zis că memoria sau atenţia îmi joacă feste. Ne plimbam cu barca, în Brugge, şi, la un moment dat, am văzut pe mal un grup de tineri veseli şi vorbăreţi. Au aşteptat să ne apropiem de ei şi au ţinut să ne arate prietenia lor. Cum? Într-un mod uimitor pentru mine: unii aplaudându-ne, alţii făcându-ne cu mâna, în semn de salut. Pe cât punem pariu că, la noi, într-o situaţie asemănătoare, manifestările ar fi fost de cu totul alt gen? E-adevărat, poate la fel de zgomotoase...
În mod cert, nu o ducem deloc bine şi nici nu prea se vede limanul! Dar asta nu e o scuză pentru comportamentul ostentativ, prin care vrem să arătăm în fiecare zi că nu ne pasă de ceilalţi, că ne doare în cot dacă deranjează manelele date la maximum, că "agăţăm" în plină stradă, fără strop de ruşine, că minţim şi înşelăm fără reţinere, că nu respectăm nicio regulă! O facem ostentativ! O facem să se ştie! Aşa, să vadă lumea că avem tupeu cât cuprinde! Că suntem jmecheri şi îi "facem" pe toţi! Că aşa vrea muşchii noştri!
Nu sunt nici pe departe vreo snoabă sau vreo fiţoasă. Cel puţin, nu mă consider aşa. Dar nu-mi plac şi nu pot accepta lipsa de politeţe, glumele zgomotoase sau de prost gust, mitocăniile sau ieşirile necontrolate. Şi astea ar fi numai câteva dintre motivele care mă fac să mă gândesc foarte serios la varianta plecării în alte zări. Şi dacă pentru mine poate părea un pic cam târziu, (deşi nu prea cred că vârsta e o piedică în a-ţi reorganiza viaţa) cel mai mult aş vrea să o fac pentru copii. Nu vreau să crească aşa! Nu vreau să accepte şi să se obişnuiască cu mizeriile de zi cu zi, pe care noi deja începem să le considerăm parte integrantă dintr-o viaţă poate uşor palpitantă, dar normală!
Aş fi vrut să vă scriu cum a fost în Belgia şi nu renunţ la idee! Am să pun şi câteva poze şi imagini, dar o voi face mâine, indiferent cât ar fi de târziu. Acum parcă nici nu am putere şi nici nu vreau să povestesc, fiindcă nu reuşesc să-mi revin din şocul puternic, provocat de contraste.
În schimb, îmi vine foarte des pe buze întrebarea: "Ce căutăm în ţara asta?"
Imediat ce am revenit în ţărişoara noastră dragă m-a izbit mentalitatea şi stilul neaoş româneşti, etalate cu nonşalanţă de dragii mei compatrioţi, încă din momentul recuperării bagajelor. Ce conta că pe bandă veneau bagajele celor sosiţi de la Bruxelles, iar ei coborau din avionul de Paris? Se înghesuiau plini de avânt lângă geamantanele care veneau cu viteza melcului, în ideea că poate, totuşi, printr-o minune, vor găsi şi bagajele lor, rătăcite de o mână providenţială printre ale noastre... Ce conta că nişte zdrahoni te călcau în picioare, iar câte o doamnă platinată ţipa isteric la ceilalţi să nu o mai împingă, în timp ce ea îţi făcea vânt discret, ca să te scoată din rând? Important era să-şi recupereze repede şi la timp nepreţuitele valize. Şi ce conta că de-abia trăgeai de genţile turtite în aruncături şi lovituri şi vroiai să scapi cât mai repede dintr-un aeroport mic şi îmbâcsit, să te urci în maşină şi să ajungi odată acasă? Taximetriştii neobosiţi te agasau cu invitaţia de a le fi client ca să te jecmănească fără jenă, iar golanii care scuipau, delicat, coji de seminţe, pe stradă, te "pâsâiau" insistent, însoţindu-şi onomatopeele cu gesturi adaptate momentului!
Chiar, de ce-ar mai fi contat?
Toate aceste scene şi multe altele pe care le-am văzut sau le voi mai vedea - sper că nu pentru multă vreme - contrastau puternic cu politeţea, amabilitatea şi atitudinea civilizată a tuturor celor cu care m-am întâlnit în scurta mea vizită în Belgia sau, de-acum ceva timp, în Austria. Fără îndoială, nu toţi românii sunt neciopliţi, la fel cum nu toţi vesticii sunt gentlemani înnăscuţi. Aş fi infantilă, superficială şi profund nedreaptă dacă aş gândi aşa! Dar este greu, foarte greu, să nu sesizezi contrastele! Am mers ore întregi pe străzile din Bruxelles şi Brugge şi nu a fost copil, tânăr ori vârstic căruia să-i ceri o informaţie şi să nu ţi-o ofere pe cel mai politicos ton cu putinţă. Ba, unii chiar s-au oferit să ne însoţească o bucată de drum, pentru a ne arăta traseul pe care trebuie să-l urmăm. Altora le era suficient să ne vadă dezorientarea şi ne întrebau dacă ne pot ajuta cu ceva. Excepţii? Nu, un stil de viaţă, un (alt) mod de a trăi!
Chiar îmi amintesc o scenă care m-a lăsat, pur şi simplu, fără cuvinte. Dacă nu o surprindeam, din întâmplare, pe cameră, aş fi zis că memoria sau atenţia îmi joacă feste. Ne plimbam cu barca, în Brugge, şi, la un moment dat, am văzut pe mal un grup de tineri veseli şi vorbăreţi. Au aşteptat să ne apropiem de ei şi au ţinut să ne arate prietenia lor. Cum? Într-un mod uimitor pentru mine: unii aplaudându-ne, alţii făcându-ne cu mâna, în semn de salut. Pe cât punem pariu că, la noi, într-o situaţie asemănătoare, manifestările ar fi fost de cu totul alt gen? E-adevărat, poate la fel de zgomotoase...
În mod cert, nu o ducem deloc bine şi nici nu prea se vede limanul! Dar asta nu e o scuză pentru comportamentul ostentativ, prin care vrem să arătăm în fiecare zi că nu ne pasă de ceilalţi, că ne doare în cot dacă deranjează manelele date la maximum, că "agăţăm" în plină stradă, fără strop de ruşine, că minţim şi înşelăm fără reţinere, că nu respectăm nicio regulă! O facem ostentativ! O facem să se ştie! Aşa, să vadă lumea că avem tupeu cât cuprinde! Că suntem jmecheri şi îi "facem" pe toţi! Că aşa vrea muşchii noştri!
Nu sunt nici pe departe vreo snoabă sau vreo fiţoasă. Cel puţin, nu mă consider aşa. Dar nu-mi plac şi nu pot accepta lipsa de politeţe, glumele zgomotoase sau de prost gust, mitocăniile sau ieşirile necontrolate. Şi astea ar fi numai câteva dintre motivele care mă fac să mă gândesc foarte serios la varianta plecării în alte zări. Şi dacă pentru mine poate părea un pic cam târziu, (deşi nu prea cred că vârsta e o piedică în a-ţi reorganiza viaţa) cel mai mult aş vrea să o fac pentru copii. Nu vreau să crească aşa! Nu vreau să accepte şi să se obişnuiască cu mizeriile de zi cu zi, pe care noi deja începem să le considerăm parte integrantă dintr-o viaţă poate uşor palpitantă, dar normală!
Aş fi vrut să vă scriu cum a fost în Belgia şi nu renunţ la idee! Am să pun şi câteva poze şi imagini, dar o voi face mâine, indiferent cât ar fi de târziu. Acum parcă nici nu am putere şi nici nu vreau să povestesc, fiindcă nu reuşesc să-mi revin din şocul puternic, provocat de contraste.
În schimb, îmi vine foarte des pe buze întrebarea: "Ce căutăm în ţara asta?"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
2 comentarii:
Totul pleaca de la educatie (suna a cliseu, dar nu e)! Aici educatia este o chestiune raltiva, nu neeaparat necesara, costisitoare, mancatoare de timp, si-atunci avem toate motivele sa renuntam la ea,nu? Pentru mine Romania este un loc care nu face decat sa te traga permanent in jos, dar o face intr-o fel aparte, incat ai senzatia ca evoluezi permanent. Trist!
Intervin offtopic, insa nu am gasit o adresa de contact: Sunt Mihaela Butnaru, scriu la bookblog.ro, puteti afla mai multe despre mine de acolo sau de pe blogul personal. Momentan lucrez la un studiu despre comunicarea pe bloguri si am nevoie sa imi raspundeti la 16 intrebari despre blogging. Daca va intereseaza sa participati la acest studiu, trimiteti-mi un e-mail la adresa mihaela.butnaru[at]gmail.com si va voi da toate detaliile. Participind puteti cistiga, prin tragere la sorti, un premiu surpriza.
Trimiteți un comentariu