Pe bază de surprize

Ieri m-am dus la serviciu hotărâtă să-mi sărbătoresc ziua prin muncă şi să nu prea dau importanţă faptului că îmbătrânesc, oficial, cu un an. De dimineaţă, directorul televiziunii m-a anunţat sobru că trebuie să merg după-amiaza la filmarea unui spot, la un amic de-al nostru care are un spaţiu de agrement. Prin tonul folosit nu-mi prea lăsa loc de comentarii şi de refuz. Cum mă simţeam rău, m-am gândit că o să-l conving în cele din urmă să trimită acolo numai operatorul. M-am întors la ştiri şi am încercat le termin mai repede, ca să-mi ofer cadou o jumătate de zi liberă. Am observat, însă, că toată lumea se grăbeşte să-şi termine treaba, unul dintre colegi făcând chiar imprudenţa să-mi spună că la o filmare programată pentru ora 17.00 nu mai poate merge nimeni. De ce? În loc să-mi dea un răspuns, s-a cam fâstâcit. Apoi, l-am abordat pe colegul care susţinea că trebuie să filmeze spotul la piscină, rugându-l să meargă singur. N-ai să vezi! Nu merge singur că îi e silă. Motiv pentru care mă roagă insistent să-l însoţesc. Măcar 5 minute şi ne întoarcem! Hm! Ciudat...
Eram convinsă că se coace ceva, dar nu am reuşit să storc nicio mărturisire. Nici măcar sub ameninţarea torturii... În jurul orei 16.00, m-a chemat din nou directorul în birou şi a reuşit să mă convingă că trebuie să merg. Ei, dacă trebuie, mergem...
Am ajuns la locul cu pricina, iar ai mei colegi au răsărit ca din pământ, cu flori şi cu un ditamai tortul în braţe, bucuroşi că mi-au făcut-o. Evident, când i-am văzut, s-au dus naibii oboseala şi starea de rău, mai ales că i-am zărit printre ei pe Andrei şi pe Radu.
Şi cum astfel de petreceri ies, de obicei bine, nici asta nu s-a abătut de la regulă. În plus, cu toţii simţeam nevoia să ne mai destindem şi, iată, aveam şi motivul. De altfel, fiind al doilea an consecutiv când mi-am sărbătorit ziua acolo, prima dată din proprie iniţiativă, am hotărât cu colegii, mai în glumă, mai în serios, ca petrecerea de ziua mea, la piscină, să devină o regulă.
Dacă ar fi să fac un bilanţ al anului cu numărul 35 (se poartă bilanţul în astfel de momente) aş spune că  a fost un an în care am avut parte de multe surprize (unele teribil de neplăcute, dar pe care am decis să le uit). Şi culmea, s-a încheiat tot cu o surpriză, de data asta, fiind vorba de una foarte plăcută... A fost, de fapt, un cadou extraordinar pentru care nu pot decât să le / să vă mulţumesc!