4 martie 1977

Am puţine amintiri de la cutremurul din 4 martie 1977. Aveam vreo 3 ani pe atunci. Nu înţelegeam nimic. De ce m-a smuls tata din aşternuturi şi din braţele unui somn dulce. De ce m-a scos afară în braţe. De ce nu reuşea să se ţină pe picioare... De ce ţipa vecina de peste drum că vom muri... Îmi aduc foarte bine aminte că eram înfăşurată într-o pătură bej cu căprioare maro... Peste ani aveam să înţeleg dimensiunea dezastrului. Aveam să aud cum artişti români şi-au pierdut viaţa la seismul care a zguduit mai ales Bucureştiul.

Se vorbeşte acum tot mai des despre un posibil cutremur de peste 7 grade, mai ales că au trecut deja 33 de ani de la ultimul de o asemenea intensitate şi... s-a cam umplut ceasul. Peste 7 grade... Mult pentru clădirile noastre vechi şi şubrezite sau pentru cele noi, dar prost construite. Mult pentru lipsa noastră de educaţie în caz de calamităţi. Copiii învaţă la şcoală o grămadă de bazaconii inutile, dar nu învaţă cum să se comporte în minutul fatal, în care poate să să se sfâşească totul...
Un gând pentru cei care au pierit în 1977...
Dar poate şi un semnal pentru cei care vor mai trece prin astfel de momente, pentru că un cutremur se va produce, fie că va fi peste o lună, un an sau zece...