Poate ne era dor...

După cum putem băga de seamă, iarna s-a lipit de noi şi nu se mai dă dusă cu niciun chip de pe plaiurile noastre mioritice. Degeaba îi fluturăm prin faţa ochilor împăienjăniţi de ger calendarul, arătându-i luna martie şi apoi obrazul, degeaba îi demonstrăm prin atitudine, viu grai sau cum ne-om mai pricepe că ne-am săturat de ea şi că ne reţine de la ale noastre, ea nu vrea să plece şi pace! Insistă. E tenace. Când făceam crizele de pe lume, la început de martie, văzând cât de temeinic ninge, voi, nu, Batman, Batman... Ba că o fi vreo babă mai năzuroasă, ba că o fi zăpada Mieilor sau a Berzelor... S-au epuizat demult orătăniile, dar zăpada tot p-aici e! Acum, cică mai vine un val de ninsori, asezonat cu viscol. Motiv pentru care m-aş cam retrage în bârlog pentru o hibernare în variantă prescurtată. Măcar până mâine...