În loc de "La mulţi ani!"

O dată, hai, cel de cel mult două ori pe an este în centrul atenţiei. Primeşte flori sau mici cadouri, bucurându-se din toată inima pentru fiecare în parte. Zâmbeşte însă uşor trist pentru că ştie că de mâine... de mâine va fi un pic altfel. Ştie că de mâine o aşteaptă greutăţile, dezamăgirile, rutina care astăzi au mai slăbit-o un pic. Dar mai ştie că, la o adică, s-ar mai putea încălzi cu speranţele pe care, tot ea, le-a pus cu grijă la păstrare într-un ungher de suflet. Deşi a făcut adesea report la speranţă, nu se dă bătută şi se luptă cu fiecare clipă mai grea, cu fiecare silabă mai apăsată, cu fiecare nuanţă mai dură. De altfel, a sperat toată adolescenţa că feţii frumoşi din poveştile copilăriei nu se vor fi terminat la ea. Naivitate? Nu, dorinţa unei relaţii strălucitoare, perfecte... Continuă să iubească, să spere, să creadă, deşi a înţeles destul de repede că prinţii sunt un pic în şomaj, iar herghelia de cai albi este goală. Hm! Castelele? Gata să cadă... Vrea, totuşi, să construiască propriul ei castelul. Are încredere în el, doar i-a promis atâtea şi se aruncă în vâltoarea unei vieţi care îşi porneşte acum numărătoarea strictă de la doi. Dar ea nu uită nici o clipă de unde a pornit. Acum, ştiind cât de mult poate oferi, îşi doreşte să aducă o viaţă pe lume. Şi suferă sufleteşte şi trupeşte mai mult decât îşi poate închipui cineva care nu a trecut prin asta. Se teme în fiecare moment pentru puiul ei... Dar tot ea îşi alungă încrezătoare gândurile negre: va fi bine! Trebuie să fie bine! Va avea ea grijă de asta!Şi-apoi, copilului nu-i face deloc bine starea ei. Trece peste toate puternică şi încrezătoare. A reuşit! Acum este fericită mai mult decât ar fi putut crede vreodată pentru că îşi poate strânge, în sfârşit, copilul la piept. Uită de toate: de durerea vecină cu agonia, de oboseala care se confundă cu leşinul. Şi-apoi, are un copil de crescut, n-are vreme pentru prostii! În tot acest timp, vrea să se împartă, în continuare, dacă se poate, la doi, în timp ce mai presus de toate ar vrea să îi ofere copilului... totul. Nu ţine cont că ei nu îi rămâne mai nimic. La ce i-ar trebui?.. E fericită că poate să ofere. Şi-n plus, de ce şi-ar pierde timpul cu nimicuri, când ziua e scurtă şi are atâtea de făcut? Ar vrea să îl aştepte pe el (care tot prinţul ei a rămas) cu casa strălucind de curăţenie, cu lucrurile puse în ordine. Nici pe ea nu se poate neglija... Nu se aranjează pentru ea, ci mai mult pentru el. Doar vine acasă obosit, stresat şi supărat. Cu o mâncare bună, cu casa pusă la punct, copiii îngrijiţi (e mai bine să fie doi, unde creşte unul...) cu un zâmbet cald, pe chipul proaspăt, necazurile lui vor dispărea ca prin farmec. Dar el n-a observat mai nimic din toate astea... Nici măcar că s-a vopsit. Nu i-o fi plăcut culoarea! Chiar! A mâncat cam grăbit şi preocupat şi acum stă în faţa calculatorului ori cu ziarul în braţe... E stresat! La câte probleme are la serviciu, e normal să aibă starea asta! Are şi el nevoie de puţină linişte! Iar mâine... mâine, poate, nu va mai fi la fel de apatic! Iar îşi pierde timpul cu prostii! N-a verificat dacă cei mici au adormit! Bine că s-a dus, că bebe tocmai se dezvelise! Uitase şi de uniforma celui mare. Ah! Tocmai ce o rugase să-l ajute un pic la desen. Lasă că îi va retuşa planşa, oricum nu prea îi e somn. Gata desenul! O privire pe birou şi o verificare la sânge a ghiozdanului... Totul pare în regulă. Ei, cum să uite de... el? Pacheţelul e în frigider, (un sandwich pregătit cu nemărginită dragoste şi cu o tonă de suflet), iar cămaşa lui preferată e călcată şi aşezată frumos pe umeraş. A trecut de miezul nopţii şi ar cam fi timpul să doarmă. Mâine se trezeşte devreme... Şi totuşi, ce-o fi avut de era aşa nesuferit? Iar îşi pierde vremea aiurea! Mâine trebuie să treacă pe la şcoală, pe la piaţă, pe la mama... Ah! Şi vaccinul celui mic! O va ruga pe mama să-l aştepte pe cel mare de la şcoală, în caz că ea va întârzia. Şi şi-a promis în gând că spală geamurile... Trebuie să-l ducă pe cel mare la fotbal. Nu, poimâine! Are ceva de alergat. Noapte bună! Urarea ei primeşte un răspuns abia inteligibil, dar e fericită acum şi poate adormi. Şi el o iubeşte...! Pe mâine!