Un gest cât o mie de cuvinte

Pe la sfârşitul lunii martie am primit un telefon de la un bun prieten şi coleg, Victor Mihalache. Vroia să mă întrebe dacă am aflat. Nu, ce să aflu? A! Păi povestea e un pic mai lungă. Primarul comunei Vulcana Băi a găsit pe youtube filmul documentar dedicat localităţii (Vulcana-Băi, Izvor de linişte), realizat în urmă cu aproape un an. I-a plăcut şi a ţinut să ne cunoască pentru a ne mulţumi. L-a sunat pe Victor Mihalache despre care ştia că realizează o emisiune pentru Columna şi l-a întrebat cine sunt cei de pe genericul documentarului. A aflat şi tot prin colegul nostru a transmis şi invitaţia de a ne prezenta, negreşit, pe 25 martie, la o şedinţă de consiliu local în cadrul căreia urma să ne mulţumească printr-o scrisoare publică pentru emisiune. Toate acestea m-au mirat, trebuie să recunosc. De obicei, ziariştii sunt sunaţi pentru a fi luaţi la rost, eventual înjuraţi şi ameninţaţi cu procese pentru ceea ce spun sau scriu, şi mai puţin spre deloc pentru a li se mulţumi. Sau, în cel mai bun caz, dacă împricinatul nu este sunat şi tras de urechi, înseamnă că materialul nu l-a deranjat prea rău pe cel vizat, iar semnatarul ar trebui să răsufle uşurat că a scăpat de o discuţie în care argumentele pot face dese trimiteri la origini sau/şi la atlasul zoologic.

Şi mai era un motiv pentru care iniţiativa primarului de la Vulcana-Băi nu se înscria în regulă: când realizezi astfel de emisiuni o faci de drag şi cu drag. N-are cum să nu-ţi placă să vorbeşti despre locuri rupte de lume, unde vânzoleala cotidiană nu are ce căuta, unde timpul are legile lui şi se măsoară în secole. Şi nu aştepţi mulţumiri, pentru că acestea vin oricum atunci când vezi emisiunea gata montată şi pregătită de difuzare. Uiţi că ai fost obosit şi că a fost drumul greu. Uiţi că ai stat cu ochii pe ceas ca să nu întârzii. Uiţi că ţi-a picat acumulatorul sau că nu ai lumină bună şi că ţi-ar mai fi trebuit nişte cadre. Uiţi de toate neplăcerile şi te bucuri de rezultatul muncii. Dar mai ştiam câteva lucruri: Emil Drăghici este un edil atipic, care nu se înscrie deloc în tagma celor care folosesc primăria ca pe o fortăreaţă în care se ascund când nu au chef să dea ochii cu cineva sau ca pe un loc pe care îl vizitează în scop recreativ, când mai scapă de afaceri, un loc unde mai pot să bea în tihnă o cafea (că secretara o face bună, nu ştiu cum naiba îi iese aşa). Ştiam că omul se implică şi că îi pasă de comună şi de oameni. Îl cunosc de ceva vreme. Emil Drăghici este, de altfel, singurul primar independent din Dâmboviţa pentru că se plasează dincolo de interesele politice. Un astfel de gest de mulţumire venit din partea unui astfel de om nu are cum să nu te onoreze. Şi, în plus, face mai mult decât o mie de motive pentru a continua seria emisiunilor documentar, lansată anul trecut de colegii mei Ionuţ Cârjan şi Sebi Căpăţână..
Aşadar, în ziua stabilită, mi-am luat pe sus colegii (ei fiind, de fapt, cei care au dus greul emisiunii, mie revenindu-mi, de data asta, doar misiunea de a retuşa puţin textul şi de a-l lectura), l-am luat şi pe Victor care, deja, se simte acolo ca acasă şi am mers la Vulcana-Băi. Aveam să intrăm într-o sală de consiliu dotată cu două retroproiectoare, dar şi cu câte un calculator pentru fiecare ales al obştei. Consilierii discutau preocupaţi şi pe un ton colocvial, înainte de şedinţă, pe marginea ordinii de zi. Parcă intrasem deja în altă ţară. Am fost conduşi la locurile rezervate şi ni s-au prezentat subiectele şedinţei. În timpul acesteia mai aveam să aflăm că există obiceiul ca, o dată pe an, în luna mai, consiliu local să se reunească la Mănăstirea Bunea, unul dintre locurile prezentate de noi în emisiune. Şi pentru că nu se vor abate de la regulă, consilierii se vor întâlni şi anul acesta în acel univers al reculegerii şi al smereniei. Am avut bucuria de fi şi noi invitaţi acolo şi, negreşit, vom merge.

Dincolo de mulţumirea că eforturile colegilor mei nu trecut neobservate, că pot exista şi cuvinte frumoase pentru ceea ce faci, am înţeles că merită să continuăm. Şi, sincer, gândul că cineva uită de griji  şi se uită la o emisiune care îl rupe, chiar preţ de câteva minute, de o lume haotică, nu poate decât să te determine să munceşti mai departe.