Nici încrederea nu rămâne nepedepsită...

Încercând să conving o persoană cât de mult se înşală în privinţa celorlalţi şi cât de greşit este modul în care pune problema (efort zadarnic, desigur), am neglijat ce era mai important: pe voi. O să-mi repar greşeala încă de azi. Imediat ce termin de făcut ştirile şi emisiunea, o să postez ceva pe blog. Asta ca să nu vă îngrijoraţi, cumva, că am păţit ceva. Iar celor care m-au sunat să mă întrebe dacă sunt bine, le mulţumesc pentru grijă şi îi asigur că sunt OK!

Am un singur regret: mi-am pierdut timpul!
Am şi  o mare satisfacţie: am reuşit să-i cunosc mai bine pe cei din jurul meu şi să le descopăr falsitatea şi făţărnicia. A fost o experienţă destul de dură, ţinând cont de faptul că au încercat să le exerseze chiar pe pielea mea, sub protecţia anonimatului sau, la nevoie, a unei identităţi de împrumut.  Recunosc, m-a contrariat, pe moment,  cinismul  ridicat la rang de dezinvoltură şi spontaneitate. Apoi, m-a cuprins o imensă silă!  Dar, este verificat că ce nu poate să te omoare te face mai puternic... Iar eu n-am murit şi nici nu prea am de gând, stimaţi... anonimi. Şi o să continui să scriu. Nu o să mă rezum la postat filmuleţe, chiar dacă ştiu că mă pricep (şi la) asta destul de bine. Şi o să mă încăpăţânez să mă semnez, pentru că aşa procedez de când mă ştiu.
Spuneam că am un regret şi o mulţumire. Am, însă, şi o temere: mi-e teamă ca, nu cumva, după astfel de experienţe pe care, cu siguranţă, le trăim mulţi dintre noi, mai devreme sau mai târziu, să ni se mutileze ireversibil sufletele, astfel încât să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic; să ajungem să ne suspectăm şi propriile umbre de intenţii rele. Viaţa ne dovedeşte în fiecare zi că şi încrederea împărtăşeşte soarta faptelor bune şi nu rămâne nicioadată nepedepsită. Se poate trăi cu astfel de spaime? Se poate trăi impunându-ne să îi considerăm pe toţi plămădiţi din cinism, ignorând prezumţia de nevinovăţie, care nu este o invenţie a dreptului, ci un reper de normalitate? Nu prea cred! Poate doar cu preţul unui imens disconfort psihic şi cu garanţia unor sechele grave pe viaţă. Aşa că, în ciuda riscului de a-mi lua din nou un lighean cu lături în cap, am decis să am încredere în oameni. Mai puţin în anonimi.