Unde-s anii...?

Fir-ar să fie! Timpul zboară mâncând pământul, nelăsându-mi răgaz pentru mai nimic în afară de muncă, dar încărcându-mă zilnic cu amărăciune lucrurilor sau locurilor la care visez şi nu mai apuc să ajung. Zilele trecute am făcut ordine în camera copiilor, încercând să scăpăm de hârtiile vechi care se îngrămădeau prin sertare. Caiete de clasa întâia scrise timid, pe jumătate de filă, caiete din clasele a doua sau a treia, un piculeţ mai muncite în clasă. Printre ele, desene cu prinţese, flori sau maşini tunate, realizate de artiştii mei. Şi chiar poezii sensibile... Ce să mă îndur să arunc din toate astea? Am reuşit să le aranjez cele mai expresive lucrări în mape colorate, aşa, să le aibă şi ei peste ani. Cât despre caietele lui Radu, mi-am zis că oricum o să aibă nevoie de notiţe în clasa a opta! Clasa a opta! Parcă ieri mă pregăteam la română şi matematică pentru examenul de admitere la liceu şi-mi simţeam stomacul în gât de emoţie! Şi duminică fac 36 de ani! O frumoasă vârstă, ar spune optimiştii sau doar politicoşii. O vârstă tocmai bună de gândit la tratamente antireumatice şi la insomnii. La pensie nu sper. Am motivele mele. Dar parcă nu vorbeam despre mine...

 Am aruncat apoi o privire la dulapul cu jucării. Acum fără jucării. Păpuşile Irinei au dispărut fără urmă. Şi-au făcut loc pe rafturi gentuţe colorate şi cutiuţe cu bijuterii. Bine, bijuterii! Un fel de a spune... Gabloanţe. Au mai rămas într-o cutie câteva pungi cu piese Lego la care Radu nu renunţă în ruptul capului. Îl relaxează jocul cu sutele de piese minuscule pe care le calc atunci când intru val-vârtej pe teritoriul lor. Fiecare detaliu îmi arată cât de mult cresc. Şi cresc în lipsa mea. Îi văd de fiecare dată mai mari, mai înalţi, mai înţelepţi, mai categorici. Nu-mi reproşează des că vin târziu, dar când o fac, o fac apăsat, arătând cât de mult le lipseşte şi lor timpul pe care ar fi trebuit să-l petrecem împreună. Şi cât de mult îi supără că îl tot amânăm, cu promisiunea nerostită a unei zile de plimbare prin parc. Şi-apoi, cum să nu te încerce frustrarea când copilul îţi spune, cu o maturitate pe care încă nu i-o ghicisem, că la Engleză ar fi avut nevoie de carton pentru planşă, dar nu a vrut să sune, ştiind că sunt ocupată?

Poate că şi ăsta e un motiv pentru care aştept cu vădită nerăbdare concediul. Să răzbun o mică parte din timpul pierdut. Va fi o victorie efemeră. Nu-mi fac iluzii: concediul trece (şi mai) repede!