Sfaturi practice

Mai zilele trecute, mi-am făcut curaj şi m-am apucat de spălat rufe. Terminând, în cele din urmă, operaţiunea care cere răbdare şi talent, mi-am luat avânt spre pod, unde urma să le pun la uscat. În timp ce le întindeam  pe culme, am auzit un zgomot aproape imperceptibil pe sală şi am văzut că se aprinde becul care funcţionează pe senzori. Şi-a stat, aşa, aprins, minute bune, ceea ce nu se prea întâmplă dacă nu e nimeni să se mişte prin zonă. Terminându-mi treaba, am coborât din pod. M-am uitam intrigată pe coridor, în căutarea vietăţii care ţine senzorul de mişcare activ. Şi-o văd! Era un ditamai şobolanul care nu părea deloc intimidat sau deranjat de prezenţa mea. Inutil să spun că, în prima clipă, am măsurat din ochi distanţa până la cel mai apropiat perete, ca să mă caţăr pe el! Mi-am învins cu greu teama şi scârba şi am ajuns în casă, unde m-am şi baricadat, încercând, în acelaşi timp, să preîntâmpin un atac de panică.
În ziua respectivă, orătăniile au tot mişunat prin bloc, urcând în pas voios până la ultimul etaj, în căutare disperată de mâncare, proviziile lor epuizându-se odată cu renunţarea la celebrele tobogane de gunoi. Şi nici nu mă mir de numărul şi vitalitatea lighioanelor în cauză, acţiunile de deratizare nefiind, bag de seamă,pe lista de priorităţi a administraţiei locale. Şocată de episod şi de povestirile relatate de vecini, care aveau în rol principal aceleaşi scârboase animale, mi-am luat  inima în dinţi şi l-am sunat pe însuşi directorul Direcţiei de salubritate. Omul nu mi-a răspuns la telefon, aruncându-mă în braţele unei crunte disperări, dar şi în situaţia de a sta baricadată în casă zile bune. Minune, însă! După câteva minute, m-a sunat el! Nu ştia cine îl sunase şi de ce. Am profitat de deruta lui, m-am prezentat şi i-am povestit repede situaţia. Cred că l-am impresionat prin teama care se simţea în voce. Nici n-am îndrăznit să-l rog să trimită pe cineva, ci doar să-mi recomande o otravă şi să-mi spună ce trebuie să fac. Directorul m-a asigurat, însă, că trimite el o echipă peste vreo trei zile, să se ocupe de caz, dar m-a rugat să-l mai sun, să-i aduc aminte. Am numărat conştiincioasă zilele şi orele, nedorind să-l deranjez cumva mai devreme de data stabilită. L-am sunat din nou. De data asta, cred că l-am prins într-o pasă mai proastă. Sau l-am surprins că am supravieţuit momentului. Glumesc, desigur! Mi-a povestit într-un minut că nu e în Târgovişte şi nici n-o să fie vreo două-trei zile, motiv pentru care n-o să vină nimeni să ne scape de şobolani. Aşa că mai bine ar fi să cumpărăm noi nişte otravă. O găsesc într-un magazin de la sensul giratoriu de la Claudia. O s-o recunosc uşor, că este ambalată în nişte pliculeţe verzi. Oricum, dintr-aia au şi ei şi e eficientă...
Păi şi eu de ce-am aşteptat atât?? Că asta puteam şi eu să fac, şi încă de câteva zile bune! Cam de când mi-a promis domnia sa că mă ajută!
Nu m-aş mira ca, peste ceva vreme, atunci când vom semnala cu un tupeu inconştient gropile din asfalt, să ni se spună că putem să cumpărăm noi mixtura asfaltică, fiindcă se găseşte. Şi-apoi, cu un pic de atenţie, am putea s-o şi turnăm pe stradă şi să astupăm gropile. Că n-o fi mare lucru!
Dar nu-i nimic! Peste vreo doi ani o să am şi eu nişte sfaturi utile pentru cei care ar vrea să fie aleşi ca să conducă oraşul şi ne vor cere, plini de drăgălăşenie, votul. O să-i rog să meargă spre secţia de votare la care sunt arondaţi, să ceară un buletin de vot şi să-l ştampileze cu spor, eventual de mai multe ori. Aşa, ca să fie siguri că ies din primul tur!