Culmea mişcării

Toropită de zecile de grade îngrămădite în termometru, m-am gândit la un refugiu. Şi cum muntele e cam departe, am crezut că o plimbare prin parcul Chindia îmi va putea satisface nevoia de linişte şi de un pic de răcoare. Ţi-ai găsit!

După ce eu şi ai mei copii am trecut vitejeşte prin cetele de câini postate strategic din loc în loc, am ajuns în parc. Nu era mai răcoare, în schimb... era întuneric-beznă, singurul rând de becuri aprinse nefăcând faţă situaţiei. Bun şi-aşa, ne-am gândit. Poate, cu ocazia asta, vedem ploaia de stele (era în perioada Perseidelor). Şi dăm să ajungem la o bancă. Curajoasă intenţie. Pe alei defilau, netulburate de nimeni, maşini ieşite la promenadă, pe sistemul nou, dar, probabil, de succes: Hai, pisi, ca să te fac un parc!  Mă gândeam că poate am lipsit eu mult din oraş, motiv pentru care nu mai sunt la curent cu evenimentele. S-or fi organizat curse de maşini în Chindia, aşa, pe întuneric, iar eu nu ştiu. M-am uitat după un gardian, dar nu i se zărea nici urma. Nu că mi-aş fi făcut iluzii că ar putea stopa cineva avântul tinerilor care s-au gândit că nu strică puţină mişcare în parc. Desigur, la volanul automobilului din dotare. Păcat că târgoviştenii care le ieşeau în cale pe aleie pline la acea oră le cam stricau plimbarea...
Am reuşit să plecăm acasă nevătămaţi, înainte să ne lovească vreo maşină în timp ce stăteam pe o bancă să ne uităm la stele.