joi, 30 decembrie 2010

Cornățelu 8...

... kilometri, după aparențe.
Dar, hai s-o iau cu începutul! Ieri, după ce am încercat să-mi împart cât mai bine timpul între știri și înregistrarea unei emisiuni, ediție specială, am constat fericită că aș putea ajunge la un concert de colinde, la Cornățelu - o comună dâmbovițeană, aflată la vreo 30 de kilometri de Târgoviște. De ce fericită? În primul rând, pentru că anul ăsta n-am reușit să ascult colinde și mi se părea o nesperată șansă de a mă bucura, chiar și după Crăciun, de căldura acestora. Apoi, cei pe care ar fi urmat să-i întâlnesc acolo ar fi făcut ca seara să fie, cu adevărat, liniștită și frumoasă.
Așadar, am terminat interviul cu prefectul județului și ne-am avântat, pe la ora 18.00, spre Cornățelu. Ne grăbeam pentru că începuse de ceva vreme concertul și vroiam să prindem măcar o oră de colinde. Eram cu ochii pe indicatoare, fiindcă nu știam exact drumul. La un moment dat, minune! Zărim, prin bezna destul de deasă, indicatorul căutat, pe care scria mare, alb pe albastru, "Cornățelu 8!". Săgeata acestuia ne direcționa către un drum de țară, pe care se vedeau urme proaspete de roți. Fără să stăm pe gânduri, am cotit-o în direcția arătată de acea minune a tehnicii rutiere. Dacă primii metri de drum nu ne-au lăsat să ghicim spre ce fundătură ne ducem, gropile, din ce în ce mai multe și mai adânci, aveau să ne strecoare în minte bănuiala că o să ni se înfunde, la propriu. Cu inima strânsă, am continuat, totuși, să mergem, străbătând, din ce în ce mai greu, porțiunile acoperite cu un mix de zăpadă, gheață și noroi, bazându-ne, însă, pe prețioasa informație scrisă pe, de-acum, celebrul indicator. Doar nu era pus degeaba! După vreun kilometru, tocmai când ne bătea un gând să ne întoarcem, fiind descurajați de pustietate, întuneric și de drumul care sigur putea fi parcurs, dar numai cu avionul, ne-am înțepenit în noroi. Cele câteva încercări de a ieși s-au soldat cu lopeți zdravene de amestec scârbos și lipicios de noroi și zăpadă, aruncate de roți pe parbrizul și capota mașinii. Cameramanul, care își asumase riscul de a mă însoți în necunoscut și pe post de șofer, a făcut din ochi o evaluare a situației: era nașpa! După ce mi-am amintit diferite înjurături, care mai de care mai elaborate, am coborât din mașină, cu un curaj vecin cu inconștiența, ignorând suveran sfatul colegului meu de a sta, naibii, potolită. Pojghița de gheață care mi-a dat, inițial, impresia de stabilitate și imboldul de a păși mai departe, m-a ținut fix două secunde. În noroi până la glezne și cu tonele de nervi stând să erupă, m-am întors, resemnată și docilă, în mașină. Aveam noroi și zăpadă în cizme, cât să-mi ajungă pentru toată iarna. Iar concluzia mea, la rece, nu era deloc departe de cea a colegului meu: pân-aci ne-a fost! Speriată de perspectiva petrecerii Revelionului într-un Logan Break rătăcit în câmp și înțepenit în noroi, am sunat un prieten. Cine ne-ar mai fi putut scoate la acea oră din... beleaua în care intrasem plini de avânt și îndemânare, dacă nu chiar prefectul? Operativ, acesta a trimis, o echipă venită dintr-o comună învecinată și care ne-a scos la liman cu ajutorul unui tractor. Ei, așa da! Civilizație, asfalt, ici-colo lumini! Puține, dar erau! Un domn polițist "întâmplat" prin zonă, a avut proasta inspirație să ne ia la mișto, informându-ne că trebuia să mai parcurgem vreo câțiva kilometri pe DN 71 până s-o cotim la stânga. Chestie care nu scria, însă, pe indicator. Așa cum nu scria nicăieri că drumul este impracticabil pe timp de iarnă. Bine, poți încerca să parcurgi, până la Cornățelu, cei 8 kilometri dacă ai tractor sau chef să-i deranjezi pe cei care au altceva mai bun de făcut, decât să te scoată din noroaie. Și, eventual, noaptea. Așa, să fie distracția completă și să mai socializăm! De unde deducem că indicatorul nu era pus acolo chiar degeaba...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu