A reușit!

În sfârșit, apuc să scriu despre Marius. Era să spun "cazul Marius", dar nu e... cazul. Marius Duțulescu, un adolescent cu suflet frumos și cu un fel aparte de a fi, care cucerește de la prima vedere, nu a fost pentru noi un simplu subiect de presă, ci a devenit un prieten care trebuie ajutat. Și încă repede! În urmă cu vreo trei sau patru săptămâni am aflat despre el și despre lupta lui inegală cu timpul și boala. Mă gândeam ce aș simți sau ce aș face dacă, Doamne-ferește, unul dintre copiii mei sau altcineva din familie ar fi pus în această dramatică situație. La câteva zile după ce am aflat, absolut întâmplător, despre povestea asta, colegul meu, Victor Mihalache, mi-a povestit mai pe larg despre Marius, propunându-mi o campanie de strângere de fonduri care să-l ajute pe băiat să plece în Germania pentru a fi operat. Vorbeam despre 38.000 de euro, o sumă destul de mare pe "praful" ăsta şi care trebuia strânsă în cel mult 2-3 săptămâni. Dar vorbeam și despre un format de emisiune care punea la încercare potențialul tehnic și uman. Am acceptat și mi-am făcut un mic plan de bătaie în privința campaniei. Am mers direct la Florin Popescu, președintele Consiliului Județean. Nu-l mai abordasem până atunci și nu știam cum va reacționa, dar mizam pe... hm, nici nu știu pe ce. I-am propus să fie alături de noi în încercarea de a organiza un Teledon petru băiat. A prins repede ideea și mi-a confirmat, pe loc, participarea și implicarea în campanie. Și s-a implicat! Am mai dat câteva telefoane și am povestit altor persoane pe care le cunoșteam și despre Marius și au înțeles cât de important este să nu rămână indiferenți. Și n-au rămas. Emisiunea a fost realizată la câteva zile după ce i-am cunocut pe Marius și familia lui, bunica şi tatăl venind la redacţie pentru a-mi spune despre drama prin care trec. Ideea de solidaritate s-a lansat și a prins destul de repede și, ceea ce este cel mai important, oamenii au sunat să-l încurajeze pe Marius și să-l ajute să învingă timpul și boala. Să spun că Florin Popescu a avut o contribuție decisivă în reușita campaniei? Să spun că m-a impresionat reacția promptă a oamenilor care au sunat ori au venit la redacție, unii dintre ei donând, din suflet, sume destul de mari pentru veniturile lor? Să spun că o fetiță de câțiva anișori a venit la televiziune să-i ofere lui Marius alocația ei? Sau că mesajul care prindea atunci contur mi-a dat un strop de speranță și încredere că vom exersa mai des implicarea și că o vom transforma într-o stare de normalitate? Și să mai spun că toți colegii mei au uitat de oboseală și s-au mobilizat și au muncit poate mai frumos decât oricând? Cred că este inutil. Știu că toate astea s-au simțit și s-au văzut. Au fost oameni dornici să ajute, au fost gânduri frumoase, au fost emoții adevărate, au fost speranțe și certitudini, a fost o stare de omenie, de normalitate. După, au fost și câteva răutăți gratuite, dar zău că nu mai înseamnă nimic și nu mai contează, deși m-au amărât la vremea respectivă.

Am încercat să-mi explic de ce m-a prins atât de puternic povestea acestui copil și cred că am găsit câteva răspunsuri, dând filmul înapoi. Nu am reușit să mă detașez de drama lui Marius, deși știu că așa ar fi fost bine, din punct de vedere profesional. Dar dai naibii profesia și uiți de reguli când conștientizezi că este vorba de viață și de moarte! Mă mustram în gând atunci când le spuneam că o să fie bine, reproșându-mi că le dau speranțe. Nu aveam niciun drept, nu era normal, nu era... profesional. Privindu-l pe Marius, îi vedeam dorința de a trăi, îi percepeam trecerile bruște de la speranță, la teamă, zbucium pe care încerca din răsputeri să-l ascundă, astfel încât să nu-i sperie și mai mult pe ai lui. Vroia să ia toată povara pe umerii lui. Vedeam disperarea din ochii bunicii și ai tatălui, secătuiți de lacrimi, și iarăși mă puneam în pielea lor. Cum să trăiești cu gândul că băiatul tău stă cu sabia deasupra capului? Te sfârșești, câte puțin, în fiecare secundă! Cum să pui capul pe pernă și să te odihnești, ca mâine să o iei de la capăt și să bați pe la uși, ca să strângi bani și să-ți salvezi copilul? Cum să-ți tihnească masa și cum să te bucuri de lucrurile mărunte care, altădată, îți umpleau viața? Cum să nu te gândești în fiecare clipă că n-ai făcut destul și cum să nu te încerce spaima că nu vei putea mai mult? Cum să nu te învinovățești pentru toate? Trebuie să fie cumplit! Exagerez? Nu cred... A! Și a mai fost ceva: medicii germani garantau recuperarea lui Marius, în totalitate.

În sfârșit, astăzi, 8 decembrie, a venit vestea cea bună: Marius a intrat, de dimineață, în operație și, după vreo 8 ore de intervenție, medicii au ieşit din sala de operaţie şi au spus că este un succes. Așadar, băiatul este bine și se va întoarce sănătos acasă. Cred că asta este tot ce contează! Îmi doresc să poată, la rându-i, să-i ajute, după puteri, pe cei care vor avea nevoie de el. Iar eu îmi doresc să pot să o iau, eventual, de la capăt, cu o altă poveste. Îmi doresc să cred că voi reuși să mai trec o dată prin emoțiile și temerile (de amărăciuni ziceam că uit) care m-au încercat în ultimele trei săptămâni și să sper cu toată puterea că va fi bine. Deși...