(Euro)dilemă

Am fost convocaţi, zilele trecute, la o conferinţă de presă la Primăria Târgovişte. Mare minune! Şi-au adus aminte de noi. Subiectul principal: programul ISPA, de care ţin cu dinţii şefii administraţiei locale. Asta pentru că, desigur, le pasă de curăţenia arealului în care ne ducem zilele. Nu, n-a fost primarul maestrul de ceremonii, ci unul dintre viceprimari (cel care nu se ocupă de transportul local şi de parcări) şi directorul de la salubritate. După o introducere subtilă şi tot atât de necesară ca un ocol pe la Ploieşti, ne-au adus în miezul problemei: începând cu 15 iunie, gata boieria! Nu mai aruncăm gunoiul pe toboganul din bloc, ci în europubelele proaspăt amplasate pe platformele betonate, înconjurate cu gard de sârmă (vedeţi c-am înţeles?). Personal, nu sunt vreo fană a respectivului jgheab pe care trimitem la plimbare pungile cu gunoi sau chiar bucăţi zdravene din pereţii pe care îi remodelăm cu mult simţ estetic, tobogan care emană  mirosuri pestienţiale pe timp de vară şi atrage armate de gândaci sau şobolani. Dar nu mă încearcă nici vreo urmă de fericire la gândul folosirii exclusive a modernelor şi funcţionalelor europubele. Mă şi văd luând "eurosacul" de gunoi, cu gândul de a scăpa de el. E adevărat, o să fie din ce în ce mai greu să-l umplem cu resturi menajere, nu de alta, dar nu prea-ţi vine să renunţi la o coajă de cartof sau de castravete pe praful ăsta. În fine, să zicem că-l duc de sanchi, să-i oftic rău pe vecini că am ce să arunc şi să le dau şi un motiv de invidie. Mă duc la lift (stau la 9) care, după cutuma (b)locului, nu funcţionează nici de-al naibii când ai bagaj sau vrei să ajungi repede undeva. Nu ştiu de ce l-au poreclit ascensor. O iau încet pe scări cu punga după mine, gândindu-mă şi la momentul deloc ispititor, dar inevitabil, al întoarcerii. Cu o percepţie nouă asupra fitness-ului la cele 36 de primăveri neîmplinite, cobor cele nouă etaje, dedicând, în acelaşi timp, numai gânduri bune celor care se ocupă, zic ei şi facturile, de liftul nostru. E şi o parte bună în toată povestea asta. Măcar nu mă simt vinovată că las diferite arome   în cutia nou-nouţă a liftului, ci le împrăştii direct pe scări. Ajung în faţa blocului, deschid uşa cea nouă apăsând pe un butonaş (sic!) şi o cotesc ferm spre europubele, bucuroasă că  jumătate din misiune e aproape îndeplinită. În momentul ăsta  intervine dilema: să risc şi încerc să răzbesc prin haita de dulăi hămesiţi şi iritaţi de căldură, care se adună cât ai clipi de pe sub maşini şi dau să mă înconjoare ameninţător sau să o rup la fugă înapoi, că poate am noroc şi mai prind uşa de la bloc deschisă şi nici câinii nu au chef să mă prindă?